09 mai 2025

vineri, mai 09, 2025 - Fara comentarii deocamdata. Fa-l tu pe primul!

Povestea ciclică a mea si a lui Gabi de la 5

 


Povestea ciclică a mea si a lui Gabi de la 5
Pe vremea lui Ceașcă, când guma Turbo era monedă de schimb, mingea de 35 era aur curat, iar „teleenciclopedia” era Netflix-ul nostru de sâmbătă seara, blocul C2 din cartierul nostru era buricul universului pentru mine si unii dintre noi. Acolo se petreceau cele mai tari meciuri de fotbal între scările C2, A5 si B4 și, mai ales, se nășteau legende. Una dintre ele era Gabi de la etajul 5.

Gabi nu era doar cu cativa ani mai mare decât noi, era și un adevărat guru al blocului. Avea un aer de combinator de cartier și un talent înnăscut de a spune prostii cu o convingere de ziceai că are doctoratul luat cu Ceaușescu în sală. Într-o zi de vară, când asfaltul tremura și praful plutea în aer ca în filmele western, Gabi ne adună, pe toți băieții sub zece ani, în fața blocului. Vreo 15 inși, aliniați ca la paradă. Era tăcere. Gabi avea o putere de convingere aproape mistică. A început cu o întrebare bombă:

– Bă, știți voi ce-i ăla CICLU?
S-a lăsat liniște de catedrală. Tăceam ca niște pui de fazan în fața unui uliu cu mustață. Toți știam vag că e ceva "de fete", dar niciunul nu avea curajul să deschidă gura. Așa că Gabi a simțit terenul fertil și a lansat bomba:
– Ciclu au și băieții, bă! Atunci când fac pipi transparent!
Ce?! Adică... noi? CICLU?! Cum adică?! Ne uitam unul la altul ca niște cobai pe punctul de a fi sacrificați în numele științei.
– Dacă faceți pipi incolor, e grav. A avut și băiatul ăla de la B4. L-au dus cu ambulanța, ați văzut, nu? Zdrang! A căzut cortina peste copilăria noastră. În capul nostru se aprinsese alarma: “Feriți-vă de pipi transparent!” Gabi devenise oficial ministrul sănătății din cartier, iar noi, pacienții panicați ai unei boli imaginare.

Peste câteva zile... zi de vară. Vacanță. Soare blând. Pacea domnește în univers. Eu intru în baie fluierând, relaxat. Și... surpriză: pipi transparent. Genunchii mi s-au muiat instant. Am crezut că mi-a venit sfârșitul. Mă sprijineam de pereți ca într-un film tragic rusesc. Am ieșit din baie palid ca varul și am dat nas în nas cu mama.

– Ce-ai, măi mamă?
– Nimic...
– Te simți rău?
– Nu...

Cum să-i spun că am ciclu? Am tăcut mormânt. În ziua aia n-am mai jucat fotbal, n-am mâncat înghețată și nici nu am atins mingea. Stăteam cu ochii pe stradă să nu vină ambulanța. Dacă venea... gata, eram pierdut.

Anii au trecut, au venit democrația, internetul și ketchup-ul adevărat. Pipi-ul meu a revenit la culorile obișnuite ale copilăriei, iar Gabi si-a vazut de viata. Până într-o iarnă, la un grătar de Revelion, în fața blocului C2, cu micii sfârâind pe gratar și vinul fiert în cană, l-am prins pe Gabi.

– Bă, îți mai aduci aminte de faza cu ciclu’? A ridicat o sprânceană, apoi a întrebat despre ce dracu vorbesc. I-am povestit cu super detalii. Și a râs, și a râs, și am râs și eu, cu lacrimi în ochi.
– Băăă, eram prost, mă! Da' prost cu patalama!
– Și noi la fel...

Și uite-așa, într-o iarnă de poveste, cu miros de grătar și nostalgie de copilărie, am încheiat cercul. Sau mai bine zis... ciclul.

06 decembrie 2013

vineri, decembrie 06, 2013 - , Fara comentarii deocamdata. Fa-l tu pe primul!

Porumbeii nu zboara in tarile calde!



Buna dimineata dragilor.
Astazi va voi povesti o intamplare din copilaria mea, de care imi amintesc mereu cu zambetul pe buze. 

Cand eram foarte mici tata obisnuia sa creasca in balcon, intr-o cusca frumos amenajata, o pereche de porumbei, pasari ce ne fascinau teribil si cu care obisnuiam sa ne jucam uneori, bagand degetele prin plasa custii ori dandu-le de mancare.

Cred ca eram pe la varsta cand Nica era fascinat de joaca matelor cu motoceii legati pe sfoara; intr-o zi oarecare tata le-a dat drumul porumbeilor sa zboare, insa ceva li s-o fi intamplat, iar acestia nu s-au mai intors la noi, asa cum faceau de fiecare data.

Zilele treceau, iar noi, copiii, ii asteptam cu nerabdare langa cusca goala. Cum spuneam, din pacate, acestia nu s-au mai intors niciodata la noi. Trebuie sa fi plans tare mult noi atunci, caci tata nu a stiut cum sa ne linisteasca si ne-a asigurat ca porumbeii au plecat in tarile calde si se vor intoarce primavara urmatoare. 

Timpul a trecut, ca prin minune cusca pustie a disparut din balcon, a trecut si primavara, iar noi am uitat de porumbeii nostri, cei mult iubiti.

Au trecut multi ani apoi, dar se vede treaba ca nu i-am uitat totusi chiar de tot, asa cum s-ar putea gresit intelege. Eram in primul an de liceu militar, la distanta de mai bine de 10 ani de la despartirea de dragele pasari; ma intorceam acasa  cu trenul intr-o permisie cu colegii de pluton cand, toamna fiind, discutia aluneca oarecum inspre venirea iernii si cum unele pasari pleaca de acum in tarile calde.

- Da, le-am spus atunci triumfator colegilor, imi va fi dor cu siguranta de porumbei, dar se vor intoarce la primavara din tarile calde si ii voi revedea, pe ei si frumusetea lor împăciuitoare. Invatam bine, eram sef de pluton, primul in clasa, asadar colegii de compartiment nu stiau daca glumeam sau vorbeam serios. Intr-un final au realizat ca vorbeam serios; au inceput sa rada in hohote de mine, a urmat o adevarata tirada in care eu singur incercam sa gasesc argumente impotriva lor, a tuturor, care se pare ca aveau evident dreptate. Tot drumul ramas pana acasa a fost un adevarat calvar, polemici mai mult sau mai putin cordiale, discutii contradictorii, certuri si nervi.

- Bine, bine, imi tot spuneam, dar ASA A SPUS TATA, ASA TREBUIE SA FIE: porumbeii zboara toamna in tarile calde si se intorc primavara. Si au zburat, doar pentru mine, timp de mai bine de 10 ierni.

Ajuns acasa, l-am abordat nervos pe tata, care era in bucatarie si gatea. Era naucit, nu-si mai amintea nimic; o fi zis probabil, nu era sigur, trecuse atata amar de vreme. Dar copilul din mine stia SIGUR ca asa a spus, imi aminteam foarte clar acea dupa-amiaza de toamna, cand am simtit durerea din cosul pieptului, cand pierdusem prima data ceva drag.

- Cred ca am spus asa, ca sa nu mai plangeti voi, ca erati mici...

Acum sunt si eu parinte la randul meu, si ma amuz de fiecare data cand imi amintesc  de aceasta isprava. Acum merg cu fetita mea, Miruna Ioana, si le dam mancare porumbeilor in fiecare sambata si duminica, pe esplanada din fata Halei Centrale din Focsani.

Pe undeva, pe acolo, sunt si porumbeii copilariei mele...


28 octombrie 2013

27 februarie 2013

Abonați-vă la: Postări (Atom)