vineri, decembrie 06, 2013 - 
amintiri,povestiri
Fara comentarii deocamdata. Fa-l tu pe primul!
amintiri,povestiri
Fara comentarii deocamdata. Fa-l tu pe primul!
Porumbeii nu zboara in tarile calde!
Buna dimineata dragilor.
Astazi va voi povesti o intamplare din copilaria mea, de care imi amintesc mereu cu zambetul pe buze.
Cand eram foarte mici tata obisnuia sa creasca in balcon, intr-o cusca frumos amenajata, o pereche de porumbei, pasari ce ne fascinau teribil si cu care obisnuiam sa ne jucam uneori, bagand degetele prin plasa custii ori dandu-le de mancare.
Cred ca eram pe la varsta cand Nica era fascinat de joaca matelor cu motoceii legati pe sfoara; intr-o zi oarecare tata le-a dat drumul porumbeilor sa zboare, insa ceva li s-o fi intamplat, iar acestia nu s-au mai intors la noi, asa cum faceau de fiecare data.
Zilele treceau, iar noi, copiii, ii asteptam cu nerabdare langa cusca goala. Cum spuneam, din pacate, acestia nu s-au mai intors niciodata la noi. Trebuie sa fi plans tare mult noi atunci, caci tata nu a stiut cum sa ne linisteasca si ne-a asigurat ca porumbeii au plecat in tarile calde si se vor intoarce primavara urmatoare.
Timpul a trecut, ca prin minune cusca pustie a disparut din balcon, a trecut si primavara, iar noi am uitat de porumbeii nostri, cei mult iubiti.
Au trecut multi ani apoi, dar se vede treaba ca nu i-am uitat totusi chiar de tot, asa cum s-ar putea gresit intelege. Eram in primul an de liceu militar, la distanta de mai bine de 10 ani de la despartirea de dragele pasari; ma intorceam acasa cu trenul intr-o permisie cu colegii de pluton cand, toamna fiind, discutia aluneca oarecum inspre venirea iernii si cum unele pasari pleaca de acum in tarile calde.
- Da, le-am spus atunci triumfator colegilor, imi va fi dor cu siguranta de porumbei, dar se vor intoarce la primavara din tarile calde si ii voi revedea, pe ei si frumusetea lor împăciuitoare. Invatam bine, eram sef de pluton, primul in clasa, asadar colegii de compartiment nu stiau daca glumeam sau vorbeam serios. Intr-un final au realizat ca vorbeam serios; au inceput sa rada in hohote de mine, a urmat o adevarata tirada in care eu singur incercam sa gasesc argumente impotriva lor, a tuturor, care se pare ca aveau evident dreptate. Tot drumul ramas pana acasa a fost un adevarat calvar, polemici mai mult sau mai putin cordiale, discutii contradictorii, certuri si nervi.
- Bine, bine, imi tot spuneam, dar ASA A SPUS TATA, ASA TREBUIE SA FIE: porumbeii zboara toamna in tarile calde si se intorc primavara. Si au zburat, doar pentru mine, timp de mai bine de 10 ierni.
Ajuns acasa, l-am abordat nervos pe tata, care era in bucatarie si gatea. Era naucit, nu-si mai amintea nimic; o fi zis probabil, nu era sigur, trecuse atata amar de vreme. Dar copilul din mine stia SIGUR ca asa a spus, imi aminteam foarte clar acea dupa-amiaza de toamna, cand am simtit durerea din cosul pieptului, cand pierdusem prima data ceva drag.
- Cred ca am spus asa, ca sa nu mai plangeti voi, ca erati mici...
Acum sunt si eu parinte la randul meu, si ma amuz de fiecare data cand imi amintesc de aceasta isprava. Acum merg cu fetita mea, Miruna Ioana, si le dam mancare porumbeilor in fiecare sambata si duminica, pe esplanada din fata Halei Centrale din Focsani.
Pe undeva, pe acolo, sunt si porumbeii copilariei mele...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu